CREDINȚA ORTODOXĂ – 9 Ritualuri de înmormântare

CREDINȚA ORTODOXĂ, Ritualul de înmormântare ortodox conţine un număr de practici şi tradiţii.

Grijă creştinească pe care o arătăm celor dragi plecaţi de lângă noi se manifesta prin practici religioase şi tradiţii izvorâte din credinţa că sufletul omului continuă să trăiască şi după moarte. Aceste obiceiuri au menirea de a-i uşura despărţirea de lumea aceasta, de a-i călăuzi mai bine calea spre lumea de dincolo şi de a-i asigura tihna deplină până la A Doua Venire a Mântuitorului.

Biserica Ortodoxă explică moartea ca fiind separarea sufletului de trup, sufletul întoarcându-se la Dumnezeu care l-a creat, iar trupul în pământul din care a fost luat. În cer sufletul va fi judecat şi îşi va primi răsplata în Rai sau pedeapsa vieţii pământeşti în Iad.

Credincioşii trebuie să le respecte şi să le aplice cu sfinţenie, în memoria sufletului drag care a plecat în lumea celor buni.

CONTACTAREA PREOTULUI

Creştinul care are în îngrijire un bolnav netransportabil are obligaţia de a chema preotul acasă pentru cea din urmă spovedanie şi împărtăşanie. Mărturisirea păcatelor aduce celui pe moarte iertarea acestora, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii care au fost nedreptăţiţi de-a lungul vieţii.

Prin Sfânta Împărtăşanie, suferindul îl aduce pe Hristos în suflet şi în trup, fiind cel mai bun tovarăș, scut şi apărător în faţa Tronului Judecaţii. Trecerea cuiva în lumea de dincolo fără spovedanie şi fără împărtăşanie este considerată nu numai o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru familia rămasă în viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau din neglijenţa lor.

În situaţia în care bolnavul se află în comă şi nu poate să părăsească lumea celor vii, preotul va citi slujba de “ieşire cu greu a sufletului”, pentru despărţirea mai uşoară a acestuia de trup şi iertarea păcatelor celui aflat pe patul suferinţei.

O lumânare aprinsă trebuie să fie prezentă lângă patul persoanei în ultimile sale clipe de viaţă. Lumina închipuie pe Hristos şi este călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere. Omul trece astfel în lumea de dincolo împreună cu Hristos și având cu el „lumina vieții” celei veșnice.

Odată ce are loc decesul, familia trebuie să informeze preotul parohiei din care răposatul face parte. Împreună cu preotul, familia stabileşte data şi ora înmormântării precum şi orele pentru slujbele de seară, premergătoare înmormântării (“Cina” sau “Stâlpii”).

De la biserică, familia poate obţine doliul, un sfeşnic, lumânări, tămâie şi cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare din ceară în formă de colac), o cruce şi o icoană.

PREGĂTIREA TRUPULUI

Trupul răposatului se pregăteşte pentru înmormântare cu grijă şi căldură, respectând datinile creştine. Mai întâi se spală cu apă curată, aceasta amintind de apa Botezului prin care cel decedat a devenit membru al Bisericii. Dacă a fost bărbat, trebuie să fie curăţat de bărbaţi, iar dacă a fost femeie, trupul trebuie să fie spălat de femei.

Prosopul cu care a fost şters va rămâne răsplata celui ce l-a scăldat. După spălare începe procesul de îmbălsămare a decedatului, acesta fiind obligatoriu dacă se dorește expunerea sicriului cu trupul neînsuflețit la capelă sau casă mortuară.

Procedeul medical este obligatoriu și pentru transportarea corpului pe distanțe mai mari de 30 kilometri, pentru înhumarea în locul dorit. În cazul în care persoana decedată a suferit boli cu risc biologic, imbălsămarea se va face în acord cu AVIZULUI EPIDEMIOLOGIC al direcției de sănătate publică județeană sau a municipiului București.

Acest aviz poate interzice realizarea procedurii medicale, în funcție de gravitatea bolii ce a cauzat decesul. Apoi răposatul este îmbrăcat cu haine noi şi curate care închipuie veşmântul nou în care va învia la ziua Judecăţii. Părul se aranjează la bărbaţi şi se împleteşte la femei, cu excepţia fetelor mari, copilelor sau persoanelor gravide care vor purta părul pe spate. Mai apoi i se leagă maxilarul şi membrele (mâinile şi picioarele).

Până când sicriul este gata, decedatul trebuie aşezat fie pe pat, fie pe suportul adus de la Biserică. Înainte ca trupul sau să fie pus înăuntru, sicriul trebuie înconjurat de trei ori cu un recipient care conţine tămâie. Conform datinilor populare, acest lucru se face pentru a alunga spiritele rele.

Apoi se așează în sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de putrezire și pentru a arăta că “trupul se afla sub acoperământul Celui Prea Înalt și se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic” (Ps. 90, 91). Se așează cu fața spre răsărit întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor (Matei 24, 27).

Trupul este acoperit cu o pânză albă care simbolizează acoperirea sa de către harul lui Hristos. Mâinile celui mort, în sicriu, se încrucișează pe piept, palma dreaptă peste cea stângă, ca să se arate faptul că cel adormit acceptă voia Domnului cu el.

Pe piept i se pune o icoană sfinţită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfântului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual, pentru a arăta că respectivul creştin își dă duhul în Hristos, întru Care și Căruia I se încredințează la moarte.

Lumânarea care arde pe pieptul mortului sau lângă sicriu simbolizează lumina faptelor lui bune, exemplul vieții sale. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos care a spus: “Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Evanghelia după Ioan 8, 12).

PURTAREA DOLIULUI

Doliul este expresia durerii emoționale, manifestată prin tristețe, reţinere şi rugăciune. Tradiţia creştină sugererează purtarea doliului timp de 40 de zile sau un an, timp în care trebuie să se tămâieze în fiecare dimineaţă mormântul.

Rudele apropiate ale decedatului trebuie să poarte pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră. În semn de întristare, bărbaţi nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, în semn de jale, până la înmormântare îşi lasă părul capului despletit.

Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului. De asemenea în cele 40 de zile de doliu se renunţa la distracţii şi se ţin rugăciuni pentru cel adormit.

Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşează o pânză de doliu, de culoare neagră, care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

Mulţumirea mortului se manifesta prin vis. Atunci când o rudă sau un apropiat al celui răposat îl visează pe acesta, e semn bun, de mulţumire pentru împlinirea ritualului.

ALIMENTELE VIEŢII VEŞNICE: GRÂUL ŞI VINUL

Grâul şi vinul au o semnificaţie deosebită în ceremonialul funerar românesc. Mâncând din trupul lui Hristos (grâu) şi bând sângele Lui (vin), creştinul gustă din Împărăţia Cerurilor.

În ceremonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preotul toarnă vin în timpul rugăciunilor, precum şi sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului.

Colacii sunt perechea sufletului fără de care acesta nu se poate integra în rândul neamului celor duşi, iar coliva este o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat cu simboluri ale învierii trupurilor:

“După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roada, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36).

Coliva simbolizează trupul celui adormit iar zahărul și bomboanele puse în ea simbolizează dulceața vieții veșnice, ea fiind o expresie a rugăciunilor noastre pentru cel adormit. La binecuvântarea colivei de către preot, când se cântă “Veșnica pomenire”, rudele şi prietenii mortului ridică tava cu colivă, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul.

Nu uitaţi să puneţi pe coliva şi o lumânare aprinsă în timpul binecuvântării. Coliva va sta într-un coş alături de o sticlă de vin şi de încă o sticluţă cu amestec de ulei şi vin, specială pentru ritualul făcut la cimitir.

SLUJBA STÂLPILOR SAU CINA

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie pentru a săvârşi slujba Stâlpilor, numită şi Cina sau Panihida. Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii.

Pentru slujbă se pregătesc din vreme cădelniţa sau căţuia (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) în care se aprinde cărbune şi se adauga tămâie, precum şi o colivă, un pahar de vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta.

Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea coliviei. În timpul ce preotul săvârşeşte slujba, arde şi lumânarea aşezată pe o farfurioară ori tăviţa pe pieptul mortului, la baza icoanei. Familia încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine evlavioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat.

Nu se vorbeşte, nu se gesticulează, nu se râde. După plecarea preotului este indicat să se facă privegherea pe timpul nopţii.

PRIVEGHEREA DECEDATULUI

Priveghiul ţine de regulă două nopţi, în a treia zi fiind înmormântarea.

Toţi apropiaţii, rudele şi oamenii care l-au cunoscut pe răposat trebuie să intre în casa acestuia pentru a-şi lua rămas bun şi a se ruga pentru sufletul lui. Aceştia săruta icoana de pe pieptul celui adormit şi aprind o lumânare la căpătâiul lui.

Cei adunaţi în casă pentru a priveghea mortul vorbesc despre cum a fost el ca om, partener, părinte, bunic şi ce fapte bune a realizat în timpul vieţii. Se spune că aici are loc prima judecată: tribunalul pământesc. Dacă omul a fost bun, nimeni nu îl vorbeşte de rău, iar dacă a fost rău, mai degrabă îl compătimesc decât să îl judece.

Decedatul nu trebuie să rămână niciodată singur în camera pentru a avea grijă să nu i se stingă lumânarea de la căpătâi.

RITUALUL DE ÎNMORMÂNTARE – BISERICA – CIMITIR

După trei zile de la moarte, cel adormit va părăsi casa sa şi va fi adus în biserică. Aici va avea loc slujba propriu-zisă a înmormântării, o pregătire a întâlnirii cu Divinitatea.

Înainte de sosirea preotului, familia coboară la mașini capacul sicriului, sfeșnicul, steagul, crucea, florile și coroanele. La mașini se așează la oglindă din stânga un prosop. Prosoape se pun, de asemenea, la cruce, la steag, la sfeșnic și pe umăr celor care transportă sicriul.

Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea care va fi pusă la căpătâiul mortului; urmează cei ce poartă fotografia îndoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui; apoi cei cu vinul şi coliva, purtătorii de coroane şi purtătorii de sfeşnice; cântăreţul şi preotul; carul mortuar cu sicriul; rudele mortului şi ceilalţi participanţi.

Când convoiul ajunge la o răscruce de drumuri sau în dreptul unei biserici, preotul rosteşte ectenia pentru cei adormiţi. Tot acum se împart daruri de pomană şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

Ajunşi la biserică, răposatul își ia acum rămas bun nu numai de la cei rămași în viață, ci și de la locașul sfânt unde a fost botezat, cununat și împărtășit. În biserică a început vieța sa întru Hristos şi tot aici se cuvine să aibă parte de cea din urmă slujbă, aceea care binecuvântează sfârșitul vieții pământești şi intrarea pe poarta veșniciei.

Toţi cei prezenţi se vor ruga pentru sufletul lui şi iertarea păcatelor făcute cu voie sau fără voie. În timpul slujbei se păstrează liniștea în biserică și se evită să se plângă zgomotos ori să se vorbească, pentru a nu deranja rânduiala slujbei de înmormântare.

Se împart lumânări aprinse, uneori însoţite de o batistă, o pânză albă sau un prosop, precum şi un covrig, un măr, un colăcel pentru sufletul celui răposat. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţă comună în “Lumina – Hristos” care călăuzește sufletul decedatului pe calea veşniciei.

Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună “Dumnezeu să-l ierte” sau “Bogdaproste!” (cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot “Dumnezeu să-l ierte!”).

La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi, îşi iau rămas bun în perfectă ordine şi linişte, săruta icoana aflată pe pieptul mortului, mana ori fața mortului, în semn de iertare şi împăcare.

După încheierea slujbei se porneşte, în aceeaşi structură, către cimitir. Cel adormit va fi coborât în groapa cu picioarele spre răsărit şi capul spre apus, după cum e datina credinţei. La Judecata de Apoi, el va trebui să vadă lumina răsăritului.

Preotul va cânta şi va citi rugăciunile ultimei părţi ale slujbei de înmormântare, după care va stropi cu vin şi untdelemn trupul neînsufleţit. Va arunca de trei ori pământ peste sicriu, iar exemplul său este urmat şi de apropiaţii celui mort. Apoi va binecuvânta coliva şi darurile care urmează să se împartă la cimitir.

De preferat ca aceasta milostenie să se îndrepte către străinii nevoiaşi, creştinii care trăiesc o viaţă grea în azilurile de bătrâni sau orfelinate, către văduve, copii flamanzi, într-un cuvânt către străinii care au nevoie şi se bucura de o haină ori de o farfurie de mâncare.

Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude şi se duce acasă, ea folosindu-se şi la pomenirea de patruzeci de zile.

Florile aduse în dar celui adormit se pun deasupra mormântului, ele simbolizând frumusețea Raiului dumnezeiesc, locul unde, cu toții, ne rugăm să ajungă cel adormit.

Sfânta Cruce din lemn care străjuiește mormântul creștinului se păstrează 40 de zile sau un an, iar apoi se înlocuieşte cu una nouă, sfinţită la preot printr-o slujbă specială. Crucea are menirea de a arăta că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula împreună cu El la Înviere.

OSPĂŢUL CEREMONIAL – POMANĂ

Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar Sfântul Apostol Pavel ne mărturiseşte că “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură” (Romani 14, 17).

Pomana sau Parastasul nu reprezinda aşadar “hrănirea mortului”, ci darul pe care cei vii îl fac pentru pomenirea sufletelor adormite.

Potrivit creştinismului, sufletul nu moare odată cu trupul, ci trăieşte veşnic, în Iad sau în Rai, în funcţie de faptele sale de pe parcursul vieţii. Pomenile sau Parastasele sunt, practic, milostiri şi rugăciuni prin care cei vii se roagă pentru cei morţi, astfel încât păcatele lor să fie iertate.

Prima pomană este realizată în a 3-a zi, imediat după înmormântare. Se invita preotul împreună cu toţi participanţii la masă, acasă la decedat sau la restaurant. După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură de către preot, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat.

Este important să nu se petreacă precum la o nuntă, să nu se vorbească exagerat şi să nu se facă glume. Dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea credinţei autentice.

Dacă decedatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot pentru a obţine ajutor din fondurile bisericii şi din donaţiile credincioşilor.

POMENIRILE / PARASTASELE DE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

După înmormântarea propriu-zisă, tradiţia creştin-ortodoxă a rânduit o serie de slujbe pentru iertarea păcatelor, numite parastase sau pomeniri. Există două tipuri de parastase: individuale şi colective. Primele se calculează în funcţie de ziua morţii (nu ziua înmormântării), iar ultimile sunt stabilite de Biserică.

Parastasele individuale sunt următoarele:

• • La 3 zile după moarte, în ziua înmormântării.

Alegerea celor 3 zile aminteşte de Învierea lui Hristos în a 3-a zi de la răstignire. În cele trei zile sufletul mai umblă încă prin locurile pe unde a trăit, însoţit de un înger. A treia zi urcă la cer spre închinare în faţa lui Dumnezeu.

• • La 9 zile după moarte.

Ziua este aleasă după numărul cetelor îngereşti (9) şi după ceasul al 9-lea, în care Hristos l-a mântuit pe tâlharul de pe cruce, făgăduindu-i moștenirea Raiului. Se spune că între a 3-a şi a 9-a zi i se arată sufletului frumuseţile Raiului şi lăcaşurile sfinţilor.

• • La 40 de zile sau 6 săptămâni.

Parastasul se desfăşoară în amintirea Înălţării Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere. Din ziua a 9-a şi până în a 40-a sufletul e purtat prin Iad. Tradiţia spune că în cea de-a 40-a zi, Hristos hotărăşte unde va sta sufletul celui adormit până la viitoarea judecată, în Rai sau în Iad.

• • La 3, 6 şi 9 luni.

Toate aceste parastase vor fi în cinstea Sfintei Treimi, pentru iertarea păcatelor celui adormit.

• • La 1 an până la 7 ani.

Cele şapte parastase anuale amintesc de cele 7 zile ale creaţiei.

În legătură cu zilele de pomenire a morţilor, dacă una din ele cade într-o zi sau într-o perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca pomenirea respectivă să se desfăşoare mai devreme.

În acest fel sufletul merge înaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugăciune şi de milostenie, care să atârne în favoarea lui. Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi ai familiei, este indicat că slujba să se desfăşoare în comun şi nu separat.

Pe lângă aceste zile de pomenire individuală, Biserica a stabilit zilele de pomenire colectivă a morţilor şi anume:

• În sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne (a Înfricoșătoarei Judecăți), cunoscută ca Moșii de iarnă;
• În sâmbăta dinaintea praznicului Pogorârii Sfântului Duh, sâmbăta Rusaliilor, cunoscută ca Moșii de vară;
• Între 26 octombrie și 8 noiembrie sau la Moșii de toamnă;
• Pe 6 august, la Schimbarea la Față a Domnului;
• Luni și marți după duminica Tomei sau la Paștele Blajinilor;
• De praznicul Înălțării Domnului;
• Cu ocazia hramului Bisericii.

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

• În duminicile de peste an
• În cele 12 zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. (25 dec. -6 ian.)
• Între Paști și Rusalii
• De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sfântului Teodor Studitul
• Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii
• În Postul Mare de luni și până vineri
• La praznicele împărăteşti sau sărbători mari

Toate aceste obiceiuri şi practici legate de “marea trecere” se bazează pe credinţă că cei vii pot ajuta prin rugăciuni şi fapte bune sufletul celui plecat în veşnicie. Sunt momente profunde de comuniune cu cei răposaţi, care trebuie să fie respectate şi cultivate potrivit ritualurilor creştineşti.